ALEKSANDR DUGHIN: ZIUA CĂDERII FRANȚEI

Astăzi aniversăm Ziua căderii Bastiliei.

Să spunem lucrurilor pe nume: este o sărbătoare monstruoasă. Deși Franța ne este prietenă și tinde să se elibereze de hegemonia americană pentru a crea împreună cu Germania o alianță continentală, totuși trebuie să realizăm în profunzime starea de decădere a Europei contemporane. Procesul de alterare și degenerare ce domnește acolo a început demult. Încă acum câteva secole Europa a luat calea luptei cu Tradiția, prin urmare, cu Biserica, cu Dumnezeu, cu Hristos. Iar Franța, din păcate, a stat în avangarda acestui proces.

Revoluția franceză reprezintă o adevărat porcărie, murdară, mincinoasă și sângeroasă. Totul a început de la Iluminism, de la ideea progresului și dezvoltării, de la lojile masonice și aspirația spre libertate. După care gloata a luat Bastilia, însă în închisoarea era mai nimeni. Acolo se afla în detenție pentru pornografie dementul marchizul de Sade. Se zice că atunci când revoluționarii s-au adunat sub zidurile Bastiliei, de Sade a prins a arunca printre gratii textele scriiturilor sale obscene. Revoluționarii au crezut că este vorba despre niște texte care descriu batjocura temnicerilor și au luat Bastilia.

Ulterior, ororile lui de Sade s-au repetat la o scară incredibilă, Revoluția a umplut Franța cu sânge, perversiuni și cruzimi inimaginabile. Aristocrația a fost masacrată în totalitate. Regele și familia regală au fost executați. În întreaga Franță și îndeosebi în eroica Vendee, ce s-a răsculat împotriva scursurilor revoluționare, preoții erau ticsiți în barje și înecați, asasinați în masă, scopul fiind nimicirea tuturor celor fideli lui Hristos, tuturor celor care au jurat credință față de Sacré Cœur, Sfintei Lui Inimi.

Amintim că în Roma păgână execuțiile în masă ale creștinilor deseori deveneau prilejuri pentru căpătarea credinței în Hristos a călăilor înșiși. Aceștia refuzau să ucidă creștinii nevinovați și treceau de partea lor, împărtășind soarta mucenicilor. Însă în Franța revoluționară, când creștinii s-au pomenit din nou sub prigoană, fiind supuși caznelor și persecuțiilor de către fanaticii zeiței Rațiunii, nu s-a mai întâmplat nimic asemănător. Nu există niciun caz consemnat, când vreun călău ar fi trecut de partea victimei.

Roma anunța sosirea creștinismului, mucenicii devenind acea temelie pe care s-a constituit Biserica Universală. În Franța revoluționară, înăbușită în sânge, sălbăticie și trivialitate, civilizația creștină își anunța pieirea. Acele evenimente nu dădeau niciun semn de revenire, de renaștere, de nou început.

În epoca modernă Europa a pornit pe direcția anticreștină. Întreaga știință, cultură, filosofie, politică, civilizație a Iluminismului se baza pe negarea lui Hristos, a veșniciei, a sufletului, a tradițiilor. Europa s-a mobilizat împotriva lui Dumnezeu, iar în avangarda acestei mișcări se afla Franța. Cu toate că francezii nu făceau altceva decât să copieze experiența englezilor, care au mers pe același drum cu un secol în urmă, în timpul lui Cromwell, un călău la fel de sângeros și crud, totuși aceștia au pășit mult mai înainte pe calea distrugerii ordinii sacre a lumii, arătând calea celorlalte popoarele ale Europei – calea căderii în beznă.

Este de-a dreptul tragic faptul că noi, rușii, ne-am molipsit de acest duh al Modernității și am repetat în secolul XX scenariul Revoluției franceze în Rusia, la o scară infinit mai mare.

Atât timp cât ziua căderii Bastiliei va rămâne a fi sărbătoarea națională a Franței, nici această țară, nici celelalte popoare europene nu vor reuși să abandoneză de la calea spre beznă. Faptele strămoșilor lor au fost criminale, mincinoase și absurde. Ca și, de altfel, Iluminismul în totalitatea lui, la baza acestuia fiind lumina falsă a lui Lucifer. Dacă nu vom reuși să pătrundem în esența istoriei, totul se va repeta din nou.

Asta nu îi vizează doar pe francezi și sărbătoarea lor, ci și pe noi înșine. Am dat uitării prea repede lecțiile oribile ale secolului XX. Ca și cum totul s-ar fi întâmplat așa cum trebuia să fie. Atâta timp cât nu vom reuși să conștientizăm ce ni s-a întâmplat în perioada Revoluției, de ce am nimicit sfânta tradiție, am masacrat cei mai buni oameni cu milioanele, am scindat poporul, ne-am apucat să propăvăduim în mod fanatic cea mai prostească formă de materialism și să dăm crezare acestei mârșăvii – noi nu vom fi în stare să scăpăm de această pecete blestemată a istoriei. Vom continua să ne aflăm în starea francezilor de astăzi, care pur și simplu nu mai înțeleg ce sărbătoresc. Însă forțele care i-au împins la războiul împotriva lui Dumnezeu, pe care aceștia îl poartă până în prezent, sunt perfect conștiente de ceea ce fac. 

Pentru a ne întoarce la noi înșine, pentru a ne recăpăta propria identitate, trebuie să smulgem cu tot cu rădăcini din cultura noastră spiritul Iluminismului. Fără realizarea acestui efort, putem uita cu desăvârșire despre conservatorism. Asta îi privește atât pe francezi, cât și pe noi înșine.

14.07.2016

Sursa: http://katehon.com/ru/directives/den-padeniya-francii

Traducere de Iurie Roșca

DECLARAŢIA DREPTURILOR OMULUI ŞI A CETĂŢEANULUI

În data de 26 august în anul 1789 a fost adoptată Declaraţia drepturilor omului şi a cetăţeanului. Să discutăm, deci, despre drepturile omului şi despre adevărata faţă a acestei ideologii, care la prima vedere, pare a fi una frumoasă şi umanistă, în realitate, însă, este una periculoasă şi otrăvitoare.

Sensul Declaraţiei drepturilor omului a Revoluţiei Franceze consta în fundamentarea genocidului. De aceea dintru început drepturile omului sunt pătate de sânge. Ideea de bază consta în distrugerea orânduirii sociale tradiţionale care exista în Europa pe parcursul câtorva milenii.

Conducătorii tradiţionali ai Europei creştine erau preoţi şi războinici. În fruntea voievodatelor stăteau monarhi creştini. Iată că asupra lor au şi aplicat lovitura revoluţionarii francezi cu Declaraţia lor. Nu există Dumnezeu, afirmau ei, există zeiţa raţiunii, ştiinţa materialistă şi desfrâul animalic. Din acest motiv, preoții urmează a fi eliminaţi. Din moment ce Dumnezeu nu există, de ce ar fi nevoie de preoți?

În epoca în care Revoluţia a suprimat răscoala conservatoare din Vendée, adepţii drepturilor omului au masacrat zeci de mii de preoți catolici. Aşa-numitele trupe infernale ale republicanilor, care distrugeau tot ce li se nimerea în cale, manifestau o bestialitate aparte, atât faţă de preoţii din sate, cât şi faţă de întreaga populaţie din Vendée, inclusive faţă de bătrâni, femei şi copii. Această teroare sângeroasă şi sălbatică se făcea în numele drepturilor omului. Şi de vreme ce toată lumea este egală, prin urmare, preoțimea nu ar fi trebuit să existe.

O altă latură a doctrinei drepturilor omului lovea în nobilime. Fără nici un fel de aristocraţie – toţi sunt egali. Iar pentru ca să nu mai existe aristocraţie, ea trebuia măcelărită. Anume aşa funcţiona logica adepţilor fanatizaţi ai drepturilor omului. Exemplul Principesei de Lamballe care a fost tăiată în bucăţi de gloata abrutizată doar pentru că aceasta aparţinea societăţii înalte este destul de grăitor. Încă o faptă eroică în numele drepturilor omului. „Moarte aristocrației, cei mai buni să moară, faceţi-i bucăţi pe nobili – toată puterea lepădăturilor!” – iată lozinca susținătorilor drepturilor omului.

Şi în sfârşit regele rămânea întruchiparea ierarhiei Europei tradiţionale. Tocmai de aceea peste patru ani de la adoptarea Declaraţiei drepturilor omului, ca urmare a punerii ei în aplicare, regele francez Ludovic al XVI-lea a fost executat cu ajutorul ghilotinei. Susținătorii drepturilor omului i-au tăiat capul.

Teoria drepturilor omului s-a constituit în cadrul lojelor masonice în secolul al XVIII-lea drept un proiect al revoluţiei globale, care îşi propunea dezrădăcinarea creştinismului, distrugerea elitelor europene şi construirea unei societăţi civile fără hotarele şi statele tradiţionale. Masonii, în esenţă, constituiau o antireligie și antielită, zeiţa lor fiind materia. De aici şi viziunea materialistă asupra lumii, iar toată puterea trebuia să aparţină fraţilor, reuniţi în lojele şi atelierele masonice. Masonii propovăduiau în mod public, de ochii lumii, libertatea, egalitatea şi fraternitatea, o deplină deschidere şi transparenţă. În realitate, însă, ei reprezentau un ordin, cu ierarhia sa inversată, cu secretele sale, cu sistemul său de promovare a cadrelor, cu ritualurile sale, care purtau adesea un caracter pur diabolic. Partea cea mai interesantă constă în următoarele: masonilor, cu toată ideologia drepturilor omului, nu le păsa câtuşi de puţin de om. Scopul lor consta în distrugerea civilizaţiei creştine tradiţionale şi edificarea pe ruinele acesteia a unei societăţi tehnocrate şi totalitare, condusă din culise de către forţe oculte.

Este arhicunoscut faptul că toţi conducătorii Revoluţiei Franceze erau membri ai lojelor masonice. Anume din acest motiv totul se leagă de minune.

Dar ce avem în zilele noastre? De fapt, este la fel. Acolo unde au învins revoluţiile masonice din secolele XVIII-XX, cunoscute ca revoluţii burgheze, se află centrul organizaţiilor care se ocupă în mod prioritar de drepturile omului. Şi de această dată, la fel ca în perioada Revoluţiei Franceze, aceste organizaţii occidentale nu au nici o legătură cu omul. Scopul lor este să dărâme şi să anihileze rămăşiţele societăţilor tradiţionale, să lichideze elitele naţionale, să distrugă definitiv instituţiile religioase, să slăbească şi dacă va fi posibil să desfiinţeze statele şi să aducă elitele globaliste la o dominaţie globală. Iar dacă pentru respectarea drepturilor omului, în Libia sau în Irak, de pildă, este nevoie să fie provocat un război civil şi organizat genocidul populaţiei, apărătorii de azi ai drepturilor omului nu ezită nici o clipă. În numele „societăţii deschise” poţi să şi ucizi. Pe cine? Pe cei care vor fi declaraţi duşmani ai societăţii deschise şi care sunt bănuiţi de nerespectarea drepturilor omului. Căci anume astfel se intitulează„biblia neagră” a tuturor liberalilor de azi – „Societatea deschisă şi duşmanii săi”. Luaţi aminte: duşmanii societăţii civile devin apriori nişte paria, nişte marginali. Altfel nici că se poate dacă aceştia nu respectă drepturile omului şi atunci îi aşteaptă soarta lui Saddam Hussein, Muammar Gaddafi sau Slobodan Milošević.

Să joci după regulile demonice ale acestei secte satanice înseamnă să fii perdant din capul locului. Dacă vom accepta ideologia drepturilor omului sau a societăţii civile, adică ideologia liberalismului ca pe ceva ca de la sine înţeles, atunci pur şi simplu vom înghiţi otrava care ne va şi distruge definitiv.

26.08.2016

Sursa: http://katehon.com/ru/directives/deklaraciya-prav-cheloveka

Traducere de Iurie Roșca

Aleksandr Dughin: TEROAREA ROȘIE

Data de 5 septembrie poate fi numită Ziua terorii revoluționare. Este o dată fatidică.

Anume în această zi, în 1793, Congresul Național al Franței a proclamat în mod oficial Regimul Terorii, care s-a pretins că a fost necesar pentru apărarea cuceririlor revoluției. Iar în secolul XX, în aceeași zi blestemată a anului 1918, Sovietul Comisarilor Norodnici (Sovnarkom) al bolșevicilor, speculând în mod vădit reminiscențele istorice, a declarat începutul Terorii Roșii. Între cele două evenimente există o strânsă legătură logică. Atât în Franța, cât și în Rusia, puterea a fost acaparată de către elemente revoluționare radicale, care erau exponenții unei minorități infime. Respectivii revoluționari manifestau o energie plină de pasiune, erau hiperactivi și de o cruzime incredibilă. Însă ceea ce conta în primul rând era faptul că ei se autodefineau ca o forță care posedă o misiune istorică. Ei se credeau făuritori ai viitorului, iar în numele acelui viitor ei nimiceau fără milă trecutul. Dictatura revoluționară a iacobinilor sau a bolșevicilor constituia dictatura timpului, care se răfuia în mod bestial cu trecutul, mai grav, cu însăși eternitatea. Atât prima, cât și cea de-a doua categorie de revoluționari se considerau a fi forțe ale progresului, modernizării, dezvoltării, care nimicește rezistența anchilozată a Tradiției. În ambele cazuri teroarea avea aceeași structură. Este vorba despre teroarea Modernității sângeroase, îndreptată cu toată cruzimea și sălbăticia împotriva Tradiției.

Victime, atât ale iacobinilor, cât și ale bolșevicilor au devenit reprezentanții tuturor celor trei stări sociale tradiționale europene și, mai larg, indo-europene: preoțimea, aristocrația militară, nobilimea în frunte cu regele sau țarul și țărănimea. Anume aceste trei pături sociale au constituit din timpuri imemoriale axa societăților europene. Și cu toate că creștinismul a adus în lume credința în Dumnezeul cel adevărat, Iisus Hristos, acesta n-a afectat vechiul sistem al tradiției indo-europene. Revoluția burgheză din Franța și cea proletară din Rusia au fost îndreptate împotriva tuturor celor trei stări: prima o făcea în numele burghezilor răsculați, care au fost mobilizați de către sectarii fanatici din lojile masonice, iar cea de-a doua s-a declarat drept exponent al proletariatului urban, care, apropo, către începutul secolului XX era practic inexistent ca forță socială cât de cât semnificativă în Rusia.

Acolo unde au reușit să acapareze puterea, bandele revoluționare demente de fanatici maniacali, care constituiau un popor mic, în accepția lui Augustin Cochin, și-au extins teroarea asupra întregii societăți.

Teroarea iacobină și cea bolșevică au reprezentat niște acte de genocid al majorității populare, atât în Franța, cât și în Rusia. Pentru a-și promova ideologiile criminale acești descreierați, posedați de ideea progresului, democrației și comunismului au scăldat în sânge țări și popoare întregi. Scopul terorii revoluționare consta nu doar în nimicirea poporului, ci și în inducerea unei stări generale de frică. Din acel moment era permisă doar credința în Modernitate și în miturile acesteia: triadă masonică – ”libertate, egalitate, fraternitate”, știința pozitivistă și puterea seculară. Oricine era suspectat de simpatie pentru Tradiție, religie, structuri sociale istorice sau sistemul de valori aristocratice era lichidat cu sălbăticie. A fost decretată inexistența lui Dumnezeu. Clerul urma să fie nimicit în totalitate, ceea ce s-a întâmplat în Rusia și în Vendee. Aristocrația care nutrea un atașament puternic față de monarhie era omorâtă în masă, iar țărănimea, fidelă obiceiurilor strămoșești era transformată în plebe urbană, lipsită de orice legătură cu trecutul, cu originile, cu datinile străbune.

Cu unele mici retușări, caracaterul crucial al revoluției franceze este glorificat de către  Europa zilelor noastre. Anume valorile masonice ale sângeroșilor teroriști iacobini reprezintă sistemul valoric al Uniunii Europene. Europa este tolerantă doar în raport cu cei care recunosc normele anticreștine, antitradiționale moderniste și postmoderniste ca un adevăr în ultima instanță. Iar dacă cineva îndrăznește la modul să ia apărarea serios Tradiției, moștenirii indo-europene, Bisericii, eternității și să sfideze lumea modernă, atunci natura revoluționară, pur iacobină a Europei de azi se manifestă imediat și din plin. Urmează fără întârziere învinuiri de fascism. Asta deși nazismul lui Hitler nu este altceva decât încă o versiune a terorii revoluționare, tipic europene și moderniste. Și atâta timp cât Europa trăiește în umbra ideologiei masonice anticreștine, ea nu are nicio șansă de schimbare. Stafiile sângeroase ale Revoluției continuă să o sufoce în menghina lor, imprimându-i civilizației europene, odată și pentru totdeauna, impulsul de mișcare spre prăpastie.

Năluca bestială a bolșevismului nu este izgonită nici din Rusia. Fără îndoială, teroarea roșie a avut și o dimensiune specific rusească. Înstrăinarea elitei de popor devenise atât de mare, încât acumula o ură latentă a majorității popoprului rus față de elita pro-occidentală, care își trata uneori propriul popor ca pe o populație cucerită și înrobită. Și totuși, căpeteniile terorii roșii erau purtătorii unei ideologii străine spiritului rus, preluate din Occident și îndreptate împotriva celor mai profunde și sacre principii ale spiritului rus, împotriva părții luminoase a sufletului lui creștin.

O parte a patrioților ruși înflăcărați au văzut în teroarea roșie manifestarea unei revanșe a Rusiei profunde și autentice. Așa, de exemplu, marele Kliuev scria: “Ucigașul roșu este mai sfânt decât potirul” și îi încuraja pe ostașii roșii în spiritul lipovenilor radicali cu următorul îndemn: “Să ardem, deci, fraților!”. Însă mai târziu toți național-bolșevicii și-au plătit cu propriul sânge iluziile despre o Rusie Sovietică. Teroarea roșie a reprezentat un fenomen tipic al Modernității, fiind obsedat de nimicirea Tradiției. Atâta timp cât nu vom înțelege acest adevăr și nu le vom spune lucrurilor pe nume, nu vom reuși să ne eliberăm din strânsoarea sângeroasă a trecutului și să avansăm spre un viitor rusesc împlinit.

Atât iacobinii, cât și bolșevicii și-au încununat teroarea prin pângărirea bisericilor, regicid și răsturnare a Tradiției. Însă anume Dumnezeu, Țarul și Tradiția constituie elementele fundamentale ale unei identități eterne. Iar linia de separare trece tocmai pe aici.

Dumneata de partea cui ești? Hotărăște-te.

05.09.2016

Sursa: http://katehon.com/ru/directives/nacionalnye-interesy

Traducere de Iurie Roșca

Aleksandr Dughin: Tolstoi și nilus

Asăzi este ziua de naștere a lui Lev Tolstoi. Și tot astăzi s-a născut și Serghei Nilus. Evident, anvergura celor două personalități este incomparabilă. Însă despre Tolstoi s-a spus și s-a scris mult, poate chiar prea mult. Despre Nilus – aproape nimic, iar atunci când s-a vorbit, de regulă, s-au emis doar minciuni și nerozii.

Câteva cuvinte despre Tolstoi. Merită să fie remarcat modelul acestuia de anarhism național. Tolstoi contrapunea poporul Statului. Pentru el poporul era purtătorul adevărului suprem, a binelui pur. Statul, însă, întruchipa răul absolut, înstrăinarea, violența și minciuna. Însă în cazul lui Tolstoi o astfel de negare a Statului nu are nimic în comun cu liberalismul. El detestă Occidentul și urăște micimea firii liberale. Tolstoi este plin de dragoste anume pentru poporul rus, ajungând aproape de o divinizare a lui. Poporul văzut ca un tot întreg, poporul ca o entitate organică, poporul ca forță istorică a unei lumini pline de o taină discretă. Anume în asta constă forța de atracție a lui Tolstoi. Statul într-adevăr este deseori respingător: birocrație, corupție, cinovnici aroganți, neghiobi, fricoși și lacomi. Tocmai de aceea apare tentația de a te plasa de partea lui Tolstoi. Însă o astfel de opțiune ar fi greșită. Problema nu constă în faptul că anume aceasta ar fi esența Statului, ci în faptul că un astfel de Stat este unul injust și degenerat. El nu trebuie răsturnat, ci purificat, renăscut, înduhovnicit din nou, prin urmare, el trebuie luminat cu suflul credinței și elementele pure ale poporului rus. Anume un Stat nerus este monstruos: el sufocă viața poporului, îi înrobește pe ruși, poartă un război împotriva poporului. Însă în locul unui stat rău trebuie să existe unul bun. Unul cu adevărat rusesc, al nostru. Anume aici apar unele dezacorduri cu Tolstoi. Și totuși el este un mare scriitor. Unul în totalitate rus. El este rus chiar și prin greșelile sale.

Să revenim acum la Nilus. Serghei Nikolaevici Nilus este cunoscut în primul rând ca cel care a publicat “Protocoalele Înțelepților Sionului”. Acum este clar că dacă astfel de protocoale și asemenea înțelepți ar fi existat, totul ar fi prea simplu pentru a fi adevărat. Ați mai vrea voi ca slugile Antihristului și stăpânii oculți ai Occidentului să lase urme de documente ale propriilor ședințe. Și asta încă într-o formă atât de monstruoasă, accesibilă oricărui filistin. Indiscutabil, este vorba de o plastografie, deoarece ea seamănă prea mult cu adevărul. Dar importanța lui Nilus nu se reduce la această naivitate. El vedea în mod clar că autoritatea țarului, ortodoxia rusă și modul de viață tradițional al societății ruse se distrug cu repeziciune. Este de la sine înțeles că o astfel de distrugere nu poate fi privită ca un dezastru natural sau un proces autonom. O catastrofă umană este produsul activității unor oameni. Prin urmare, există și cei urmăresc distrugerea tradiției, uciderea Țarului, demolarea bisericilor. Adică, antihristul are o dimensiune politică.

Începând cu anul 1900 Serghei Nilus desfășoară o activitate intensă de combatere a duhului răului și revoluției, care pătrundea în Rusia. Astfel, în 1902 el publică un text important, intitulat “Măreția cuprinsă în lucrurile mici și antihristul ca o potențialitate politică apropiată”. Gândiți-vă asupra acestei denumiri: ”antihristul ca o potențialitate politică apropiată”. Aici contează fiecare cuvânt: și antihristul politic, și aflarea acestuia în apropierea porților. Într-adevăr, peste 15 ani toate predicțiile macabre ale lui Nilus se vor realiza. Și nu contează dacă este vorba de uneltirile unor ”înțelepți” sau nu. Faptele poartă un caracter vădit. Toate prorocirile lui Nulis s-au adeverit. El spunea: dușmanul este aproape. Și dușmanul era aproape. Nilus mai spunea: acesta urmează să sosească din clipă în clipă. Și el a sosit. A sosit nu libertatea lui Tolstoi și triumful spiritului popular, ci teroarea roșie, asasinarea țarului, demolarea bisericilor. Și-a făcut apariția grupul de fanatici sângeroși care aminteau în mod izbitor până și la exterior caricaturile ce creionau chipurile acelorași înțelepți inexistenți. Asta da, născocire! Bună făcătură! Realizată până la cele mai mici detalii...

Astăzi opera lui Serghei Nilus este mult mai actuală decât opera lui Lev Tolstoi. Desigur, Tolstoi este un mare scriitor care a creat niște lumi minunate și fermecătoare. Dar Nilus spunea, urla despre faptul cum va dispărea sub influența antihristului politic un mare Imperiu, cum se va prăbuși Biserica, iar sute de mii de creștini ortodocși vor primi cununa muceniciei. Adică, Nilus a avut dreptate. Iar Tolstoi, din păcate, bătea câmpii. Iată ce întorsătură a luat faimoasa lui idee ce ținea de ”știința falsă despre Stat”: adepții lui Tolstoi, care s-au înregimentat în rândurile celor care asaltau Imperiul și țara s-au pomenit de partea armatei ”antihristului politic”. Astăzi cunoaștem prea bine ce finalitate au avut toate acestea.

Se știe că cea mai reușită viclenie a diavolului constă în faptul de a convinge umanitatea că el n-ar exista. Precum nu există niciun fel de înțelepți ai Sionului, nici antihristul politic, nici guvernul mondial. Iată de ce se vede cu ochiul liber cum acest tertip își face efectul din plin până la ora actuală.

09.09.2016

Sursa: http://katehon.com/ru/directives/tolstoy-i-nilus

Traducere de Iurie Roșca

Aleksandr Dughin: Transhumanismul

Curentul transhumanismului devine tot mai popular în întreaga lume și în primul rând în Occident, unde a și fost zămislit. Simbolul acestuia este redat prin litera latină H de la human, omenesc, și semnul plus: H+. Adepții acestui curent îmbrățișează cu entuziasm toate realizările tehnologiilor moderne și împing ideea progresului până la finalul ei logic. În opinia acestora, perfecționarea tehnicii, aduce umanitatea la etapa când în baza speciei umane pot fi create niște ființe mult mai avansate. Așa ceva devine posibil ca urmare perfecționării tuturor componentelor organismului uman prin înlocuirea acestora cu piese artificiale, care nu pot fi deosebite de părțile corpului și organele interne. Aceluiași curent îi aparțin și tehnologiile de imitare a conștiinței sau de înregistrare a conștiinței pe diverse suporturi – cartografierea creierului (mapping). Ultimele descoperiri în domeniul structurii genomului permit realizarea unor ajustări în organismul uman prin îmbunătățirea calității acestuia până la structurile lui de bază.

H+ reprezintă postumanitatea, care va scăpa de boli și imperfecțiuni și va atinge într-un final nemurirea fizică. Corpul va putea fi înlocuit sau corectat, iar peste un timp chiar și imprimat la un printer 3D. Rețelele virtuale vor deveni un nou mediu de existență, înlăturând în totalitate realitatea cu care ne-am obișnuit. Pe fundalul H+ utopiile și distopiile ”The Lawnmower Man” (”Omul care tunde iarba”)  sau ”Matrix” apar ca ceva arhaic și depășit.

Transhumanismul nu este doar o îndeletnicire a unor inși ciudați, designeri sau fanatici ai progresului tehnic. El reprezintă vectorul ultimelor secole, în care omenirea a crezut cu adevărat în progres și evoluție. H+ constituie ultima concluzie logică a întregii epoci moderne. Ideea de bază a Modernității consta în eliberarea omului de toate limitările la care era supus. Primele lovituri au fost orientate împotriva religiei, tradiției și societății bazate pe pături sociale. După care a urmat asaltul asupra Statului și națiunii în favoarea societății civile. Apoi a venit rândul anulării viziunii normale asupra sexelor și familiei tradiționale, însoțite de legalizarea celor mai diverse forme de mutații de gen și perversiuni. Toate acestea se întâmpla pe fundalul progresului tehnologic: noi forme de producție, tehnică de calcul, performanțe în programare și sintetizarea de noi materiale. Ideologia și tehnologia s-au contopit treptat într-un tot întreg și inseparabil. Progresul tehnic a devenit un factor ideologic, iar ideologia, la rândul său, s-a transformat în nimic altceva decât tehnologie. De aici a și derivat înlocuirea produsă de specialiștii în tehnologii politice a formelor politice clasice.

Astfel am ajuns la ultima fază de eliberare a omenirii de toate restricțiile și limitările. În Occident deja nu mai există nici religie, nici Stat în deplinul înțeles al cuvântului, nici ierarhii politice, nici familii normale. Toate formele de înlăturare a limitelor, adică de transgresiune, au fost depășite în întegime. A mai rămas de făcut un singur pas, ultimul pas – forțarea graniței speciei umane ca atare. Anume asta este esența H+ - ultimul cuvânt al liberalismului. Transhumanismul nu reprezintă o manifestare colaterală și ciudată a dezvoltării tehnice, ci exprimă sfârșitul logic al epocii moderne. Urma să ajungem în mod inevitabil la această etapă - la epoca cyborgilor, hibrizilor, mutanților și himerelor. Iată că am și ajuns.

Firește, la ora actuală majoritatea absolută a umanității nu este gata să se transforme în cyborgi sau mutanți. Dar cine îi cere părerea acestei majorități a omenirii? Întreaga istorie este opera elitelor. Masele niciodată nu sunt gata de nimic. Dar asta nu are absolut nicio importanță. Dacă nu sunt gata, atunci vor fi pregătite, și încă atât de abil, încât nimeni nu va reuși să observe nimic. Transhumanismul este inevitabil doar dacă noi vom accepta principala tendință a epocii moderne – credința în progres, în dezvoltarea și perfecționarea umanității. Această religie sau, mai exact, pseudoreligie a progresului a fost răspândită în Europa și în lume prin intermediul Iluminismului. Această erezie a înlocuit treptat sau a împins la periferie toate formele religioase tradiționale și în primul rând creștinismul. Odată luând direcția progresului, este imposibil să te oprești la jumătate de cale. Făcând primul pas, suntem constrânși să mergem pe același drum până la capăt. H+ reprezintă stația terminus. Dincolo de ea începe limbajul computerului.

Singurii care se află în partea opusă în raport cu posthumanismul sunt tradiționaliștii consecvenți și fundamentali. Însă ei resping nu doar această ultimă mutație, ci și întreaga Modernitate: însăși ideea de progres, dezvoltare, tabloul științific al lumii, democrația și liberalismul. În locul acestora tradiționaliștii au afirmat și afirmă pe Dumnezeu, Biserica, Imperiul, păturile sociale, statele și datinile populare. Nu există niciun fel de progres. Lumea modernă nu este rezultatul unui progres, ci a unei decăderi. Este împărăția antihristului. A lupta cu H+, a refuza ultima transformare, dictată de însăși logica ideologiei liberale a epocii Moderne și în același timp a accepta alte aspecte ale Modernității este pur și simplu absurd. Transhumanismul reprezintă în mod inevitabil ziua de mâine, dacă e să acceptăm felul în care arată ziua de azi. Dacă, însă, dorim cu adevărat să avem o altă soartă, trebuie să ne întoarcem în trecut pentru a înțelege unde anume am comis greșeala fatală.

Sfânta Tradiție susține că diavolul poate să facă orice. Dar el nu poate crea omul. El poate doar să-l parodieze, confecționând un simulacru al acestuia.

În mod evident, H+ este uneltirea lui.

12.09.2016

Sursa: http://katehon.com/ru/directives/transgumanizm

Traducere de Iurie Roșca

Aleksandr Dughin:ziua internațională a democrației

Astăzi este marcată Ziua Internațională a Democrației.

Întâi de toate ar fi de remarcat faptul că Occidentul contemporan, urmat de toate celelalte societăți, consideră că democrația reprezintă o dogmă absolută. Această situație este una oarecum stranie, dacă e să ținem cont de faptul că Modernitatea respinge cu desăvârșire orice dogmă, considerând că orice temă poate fi obiectul unor discuții, controverse, confruntări de opinii. Însă există lucruri care în lumea occidentală modernă au statutul de adevăr absolut și sacru. Anume astfel se prezintă democrația. Încercați numai să contestați democrația sau să puneți la îndoială faptul că anume aceasta este cea mai bună formă de organizare a societății, și atunci veți vedea ce veți păți. Veți fi învinuit imediat de fascism, canibalism și în general de toate păcatele de moarte, după care va urma marginalizarea, ostracizarea și chiar urmărirea administrativă sau penală.  

Aș mai aminti că democrația nu este altceva decât o idee politică, ea putând fi atât acceptată la nivel teoretic, cât și respinsă, la fel ca orice altă idee. Însă atunci când unele idei devin dogme, iar altele sunt criminalizate, avem de a face cu simptomele totalitarismului. Iată de ce trebuie spus că alături de totalitarismul fascist și cel comunist există încă unul – cel democratic sau liberal. În țările unde a învins democrația se admite orice, însă doar cu condiția ca democrația să fie recunoscută ca valoare supremă. Adică democrații sunt toleranți și deschiși doar cu democrații înșiși. Tot astfel comuniștii sunt toleranți cu comuniștii, iar fasciștii - în raport cu fasciștii. Nimic deosebit în toate acestea: dacă accepți dogma dominantă, ea te acceptă pe tine. Totul e perfect logic.

Așadar, democrația este o formă a ideologiilor politice totalitare moderne. Și dacă am dori să depășim cu orice preț totalitarismul și să ne debarasăm de dogme, va trebui ca mai devreme sau mai târziu să intrăm în confruntare și cu ideea de democrație. Pentru că în defenitiv, de ce, mă rog, puterea majorității e mai bună decât puterea minorității? Cu este mai înțeleaptă, mai echitabilă, mai eficientă? De ce pentru instaurarea democrației a fost nevoie să fie organizate niște revoluții sângeroase și să fie nimicite pături sociale întregi, care nu acceptau această ideologie? Iată de ce Ziua Internațională a Democrației este o sărbătoare a totalitarismului. Ea glorifică una dintre dogmele civilizației occidentale moderne. Și în pofida oricăror patetisme, orice om este în drept să spună democrației nu. Nu, și basta. Adică, cineva ar putea zice: eu unul nu consider că democrația este un adevăr în ultima instanță și prefer, de exemplu, aristocrația, monarhia, teocrația, autoritarismul și poate chiar oligarhia sau dictatura. Privită din perspectiva învățăturii ortodoxe este democrația opțională. Ea este potrivită în mănăstiri sau în organizarea obștei țărănești, însă este dăunătoare pentru societatea în ansamblu și pentru un stat puternic, atât de necesar pentru apărarea valorilor creștine. Anume în asta constă adevărul nostru rusesc. Și dacă vom fi independenți și puternici, de acest adevăr va trebui să țină cont toată lumea: atât democrații, cât și nedemocrații.

Ar mai fi de remarcat și un alt aspect important. În ultimele decenii în Occident interpretarea democrației se modifică vertiginos. Odinioară, la începutul epocii moderne democrația era înțeleasă ca putere a majorității. S-ar putea discuta în ce măsură această majoritate era una autentică: dacă nu cumva în numele majorității acționa doar burghezia de la orașe și chiar grupuri mult mai restrânse reunite în lojile masonice? Dar în orice caz, toată lumea recunoștea, fie și doar la nivel formal, următorul principiu: democrația este puterea majorității. Însă treptat, pe măsura răspândirii democrației în întreaga lume și consolidării instituțiilor ei în societatea occidentală, aceleași forțe care în mod tradițional se aflau în avangarda democratizării, au pus sub semnul întrebării însăși definiția democrației. Aceste forțe au observat că în anumite cazuri majoritatea poate opta pentru Tradiție, ordine, religie, stat, putere, patriotism și echitate socială. Această majoritate poate ajunge la conștiința colectivă a unui popor ca forță istorică, iar nu o adunătură de indivizi atomizați sau răzlețiți. Iar atunci când majoritatea își amintește de faptul că este un popor, când devine conștientă de propria identitate colectivă, ea devine periculoasă. Iată de ce căpeteniile democrației mondiale au hotărât să ia niște măsuri de siguranță.

Astfel a apărut o nouă definiție a democrației: democrația este puterea minorităților. Această putere orientată în direcția neadmiterii faptului ca majoritatea să devină un popor, o comunitate istorică. Anume așa se explică  nu doar dictatura globală a elitelor financiare și a marelui capital, reprezentată de câteva sute de familii, dar și stimularea artificială a migrației, și distrugerea statelor naționale, și promovarea în calitate de normă a minorităților sexuale – sodomiții și perverșii. La ora actuală avem de a face cu un nou soi de democrație – democrația minorității îndreptată împotriva majorității. Astfel, esența antipopulară și totalitară a democrației s-a dezvăluit definitiv. Personal am discutat acest subiect acum ceva timp în urmă cu Francis Fukuyama în cadrul unor dezbateri la un post de televiziune din Canada. A reieșit că pur și simplu democrația în sine a fost insuficientă, fiind nevoie să se precizeze faptul că o democrație corectă reprezintă puterea minorităților. Iată și finalul logic în toată goliciunea lui.

Toate ”elementele sacre” ale modernității – democrația, progresul, drepturile omului, societatea civilă, statul de drept – nu sunt altceva decât niște chipuri cioplite. Acești idoli au înlocuit în epoca modernă adevăratele valori sacre: Dumnezeu, Biserica, menirea, binele și adevărul. La ora actuală acești idoli se sparg în bucăți cu de la sine putere. Aici ar fi potrivit următorul îndemn: ajută cu un ghiont ceea ce oricum urmează să cadă. Democrația se află într-o criză profundă? Ei și dracul să o ia!

15.09.2016

Sursa: http://katehon.com/ru/directives/mezhdunarodnyy-den-demokratii

Traducere de Iurie Roșca